O bere la Dunăre

Apa verzuie și tulbure se scurgea pe lângă picioarele lui, răcoritoare după o zi incendiară petrecută în mașină. Privirea îi era ațintită în jos, înghețată. Nici măcar nu clipea. Cerul își schimba lent culorile: albastru deschis, aproape alb, galben palid, portocaliu, la final, roz.

Ceva l-a lovit în picior, spulberându-i transa. Uitându-se mai atent, a observat un pește de vreo 20 de centimetri prins între piciorul lui și piciorul pontonului. Plutea cu burta în sus. ,,O fi murit și el de cald," își zise și se pierdu din nou în gânduri.

Un zgomot teribil, un tunet asurzitor urmat de un muget prelung de metal care refuza categoric să se oprească îl făcu să-și ridice capul, iritat.

-Trebuia să fie liniște! Aici trebuia să fie liniște! Cine naiba lucrează duminica? Sârbi spurcați care-mi nenorociți Dunărea cu draga voastră! În câțiva ani n-oi mai avea nici unde să pescuiesc, urlă el cu exasperare.

Apoi, a observat ceva straniu. Unu, doi, cinci, zece, douăzeci de pești, mai mici, mai mari, plutind toți cu burta în sus. Tăcu. Să fi fost un transport eșuat? O barcă scufundată? Spera doar să nu-i împingă curentul în stuful de lângă pontonul său pentru că ura mirosul de pește putred.

Iritat, a întors spatele apei și s-a dus cu pași apăsați la rulotă. A scos o doză de bere din frigider, a deschis-o, a dat pe gât jumătate din ea, mai luă una, a îndesat-o în buzunarul de la pantaloni și a pornit la drum. Pe stradă era pustiu. Casele răsfirate nu aveau nici un semn de viață. Nu tu lumină în geam, nu tu fum de la vre-un grătar, muzică de petrecere sau glas de om. Puțin ciudat pentru perioada aceea. Era încă sezonul concediilor, chiar dacă vara era pe terminate și ziua scădea din ce în ce mai mult. Mergea pe mijlocul drumului, cu berea în mână, fluierând. Asfaltul se unduia pe malul Dunării, între apă și versanții acoperiți de iarbă mare, coasta de azur a României. Câinii lătrau, care mai de care. Întunericul se lăsa și el nu mai vedea bine. I se făcea deja somn, deși abia se ivea luna de după dealuri. N-avea lanternă, așa că a făcut cale-ntoarsă și a pornit către casă.

Mergea și tot mergea. Parcă drumul s-a lungit iar el nu mai ajungea. Terminase berea și a deschis-o și pe cealaltă. Clăncănitul metalic din două note a reverberat printre dealurile goale. Draga nu se mai auzea. Câinii tăceau. Era întuneric. A sorbit cu zgomot și sete din bere. Scurt, cerul s-a luminat orbitor. O plasă de laser roșu ca cea de pescuit s-a întinde pe fundalul ultramarin al bolții cerești fix deasupra lui. Nu a durat decât o milisecundă, apoi gata. A dispărut. Draga și-a rezumat activitatea. A mai luat o gură de bere și s-a trezit în fața porții lui care stătea deschisă, ținând de clanță și cu doza goală la picioare. A ridicat-o fără să-și pună întrebări. S-a dus la scaunul de pescuit din spatele rulotei unde îl aștepta încă una nedeschisă și adormise cum s-a așezat.

S-a trezit pe jos în toiul nopții cu berea în mână și iarba uscată zgârâindu-i obrazul. A ridicat confuz capul. În fața lui a distins un obiect de mărime medie, lunguieț și ușor bombat la mijloc ca două farfurii de supă puse una peste alta. Stătea nemișcat, plutind, analizându-l. Părea să fie de metal. ,,Oare nu vis...?" dar nici n-a apucat să-și termine gândul că obiectul și-a luat zborul pe verticală cu o viteză debordantă, dispărând subit. Draga huruia și mai tare. Fierul ruginit șuiera, parcă vrând să acopere ceva.

Încă amețit și dezorientat a încercat să se ridice. Era plin de scaieți iar oasele îi scârțâiau ca și cum ar fi și ele ruginite. Panta era abruptă iar luna dispăruse de pe cer. Încetișor, a coborât dealul pieziș. La câțiva metri de drum, un cor dușmănos de sâsâituri și foșnete l-a făcut să se grăbească. Picioarele i se împleticiră și o luă de-a dura pe versant, oprindu-se în tufișul din fața șoselei, evitând la mustață contactul cu o mașină care trecea în viteză.

A ieșit de printre crengi, teafăr și nevătămat. Se lumina de ziuă. A pornit domol spre ponton, cu un hău căscându-i-se în stomac. Soarele mijit de după apa Dunării făcea destulă lumină ca să vadă sutele, poate miile de pești morți plutind înspre Marea Neagră. Aerul putrezit era greu de respirat. Ochii îi lăcrimau, dar liniștea era deplină. Draga zăcea inertă pe covorul de hoituri. Nici o mașină nu circula pe malul sârbesc.

Întors la rulotă, s-a prăvălit în scaunul de pescuit, epuizat. Radioul portabil de lângă era pornit, dar nu era setat pe nici un post. Și-a deschis berea caldă pe care a strâns-o în mână toată noaptea. Un sunet asurzitor de frecvență înaltă a străpuns liniștea. Radioul a emis semnalul de urgență. Era clar. A sorbit prelung. S-a lăsat pe spate cu sufletul mai ușor.

Măcar e liniște.