Paianjenul din țâțarniță

Umbla pe munții și văile astea de zile întregi, nici nu mai știa când a văzut ultima dată soarele. Parcă era întuneric tot timpul, dar drumul lui îl ducea tot sus jos, sus jos. Se mai cutremura pământul din când în când, dar asta nu îl împiedica din a-și continua exemplar drumul spre... Spre ce? Nici el nu știa. Mergea oricum, că ce altceva să și facă.

În fine, o dată se zdruncină așa de tare, pe când era pe versant, coborând încet și cu grijă, încât a fost aruncat violent în hău. S-a rostogolit prin aer, s-a dat cu capul de pereți de n-a mai știut de el. Lumea întreagă se învârtea și se răsucea ca o tornadă. Când și-a revenit în fire, reușind să se prindă de ceva, era din nou pe versant.

Nu mai putea. Zău, nu se mai termina. Pe lângă asta, zdruncinăturile erau din ce în ce mai dese. Uneori chiar apărea și câte un izvor, așa, din senin, ceea ce îl incomoda teribil. Picioarele subtiri și firave i se făceau leoarce imediat și panta devenea tobogan. Luneca în jos, fără voia lui, de unde trebuia să o ia de la capăt, exasperat.

Brusc, totul s-a oprit. S-a mai zgâlțâit terenul o dată, s-a făcut întuneri, s-a auzit un foșnet asurzitor, și... gata. Lumină orbitoare. Țipăt ca din gură de șarpe, asurzitor. Impact puternic, ceva îl izbise din plin. Dulcea adiere de vânt. Aterizare forțată.

"Ce naiba urlă și asta așa?", își zise el nedumirit, scuturându-se de praf și pornind din nou la drum. În jurul lui numai bocănit, ploaie de rachete și grenade.